Lacrimi de krokodil (partea a II-a)

Karina îl duse pe Ivan undeva în afara satului. Drumul a fost destul de lung. Au traversat un câmp de câțiva kilometri, iar apoi au fost nevoiți să treacă un râu. Norocul lor a fost că anul acesta fusese destul de secetos, iar apa nici măcar nu le trecea de genunchi. Într-un final au ajuns. Se aflau undeva la marginea unei păduri. Ascunsă după buruieni și mărăcini era o casă veche, făcută din chirpici. În locurile geamurilor erau bătute scânduri și părea că nimeni nu a mai locuit aici de foarte mulți ani.

”Hai să intrăm.” spuse Karina.

Înăuntru priveliștea era dezolantă. Ușa de la intrare dădea într-o cameră care servea și ca bucătărie dar și ca toaletă. Într-un colț era o saltea murdară cu câteva pături și haine aruncate pe ea. În mijlocul camerei se afla o masă, plină cu tot felul de sticle umplute cu substanțe necunoscute lui, căteva seringi și alte ustensile, probabil pentru gătit, căci asta a zis Karina că urma să facă. Un miros puternic de iod se simțea în toată încăperea. În partea stângă, lângă perete era o chiuveta ruginită și un wc. Nimic nu părea în regulă cu locul ăsta. Îi dădea un sentiment de neliniște, simțea că ceva rău avea să se întâmple aici, dar nu putea să plece acum. Oare ce va zice Karina când va vedea că dă înapoi? Probabil îl va chema pe Igor, iar el va fi acela ce va face dragoste cu trupul înfierbântat al Karinei. Nu! Va merge până la capăt.

”Scuze deranjul, dar n-am apucat să fac ordine. M-am grăbit să găsesc toate chestiile și nu m-am mai interesat de casă. A fost a străbunicii mele în caz ca voiai să întrebi. Aici mi-am petrecut o parte din copilărie. Îmi plăcea căci eram departe de lume, știi. Nimeni nu se aventura până aici. Ai văzut și tu cât de greu a fost drumul. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii, deci era ceva divin să fiu izolată de restul. Mă simțeam liberă. Simțeam că toată pădurea, asta pe care o vezi în spate, e a mea, că toate câmpurile sunt ale mele, că natura se chinuia să-mi satisfacă mie capriciile. Au fost vremuri frumoase. Dar acum străbunica mea e moartă de peste 10 ani, iar casa a rămas a nimănui. M-am mai întors eu să am grijă de ea, dar întotdeauna m-a constrâns timpul, iar reparațiile erau prea mari ca să le pot face singură. De-abia acum 3 luni mi-am dat seama la ce o pot folosi.”

”Păi..la ce vrei să o folosești.”

”Să gătesc...să gătesc dezomorfină.”

Ivan amuți. Habar n-avea ce e aia desomorfină, dar suna ca un tip de drog. Oare Karina urma să facă droguri? Să folosească oare casa asta ca pe un laborator? Văzuse un serial pe tema asta. Un profesor și un fost elev de-al său se apucaseră să gătească droguri. Rezultatul a fost excepțional, dar văzuse ce îți pot face, văzuse ororile prin care treceai din cauza lor. Nu merita. Nu voia să-și distrugă viața. Trebuia să plece. Nu-l interesa dacă Karina urma să stea cu Igor, el nu va lua parte la așa ceva.

”Karina, îmi pare rău, dar trebuie sa plec. Nu mă intereseaza dacă mă vei considera mai puțin bărbat sau dacă nu vei mai vorbi niciodată cu mine de acum înainte, dar eu nu sunt de acord cu aceste practici.”

”Ivan..Ivan. Mă gândeam eu că vei zice ceva de gen. Mulți sunt oripilați când aud de droguri. Dar înainte să pleci, vreau să te întreb ceva.”

”Spune, Karina.”

”Tu ești liber?”

Întrebarea îl șocă pe Ivan. Cum să nu fie liber? Putea face tot ce își dorește. De ce n-ar fi liber? Era de neconceput. Dar încet, încet, diverse gânduri se furișară în mintea sa. Era în același sat de 18 ani. Nu plecase niciodată de aici. Părinții lui erau prea săraci ca să-și permită excursii, chiar și în interiorul țării. La facultate nicio șansă să meargă. Trebuia în curând să meargă la muncă pentru a mai aduce bani în casă. Mama lui era bolnavă și nu putea lucra, iar tatăl lui se străduia, dar era insuficient salariul. Nu voia să-și irosească capacitățile intelectuale pe muncă de jos, dar nu avea ce să facă. Destinul îl ținea captiv. Posibilitatea de a muri aici îl înspăimânta.

”Deci..te simți liber, Ivan?”

”Nu, Karina. Sunt la fel de liber ca o pasăre prinsă într-o colivie. Nu mai vreau să fiu în locul ăsta, vreau să ma eliberezi.”

”Și eliberat vei fi, dragul meu Ivan. Am aici o seringă pregătita numai pentru tine. Am gătit niște doze înainte să te iau de la bibliotecă. Să știi că nu m-am dus doar pentru cărți acolo. Aveam rețeta de câteva săptămâni, dar îmi făcea plăcere să te știu aproape și să te privesc. Ești un băiat foarte frumos, Ivan.”

Zicând aceste cuvinte, Karina se apropie încet de el și îl sărută.

”Ești sigur că vrei să faci asta? Odată ce ți-am injectat, nu mai e cale de întoarcere.” îi șopti Karina la ureche.

”Sunt sigur.”

Ivan își suflecă mânecile de la cămașă scoțându-și la iveală venele însetate de krokodil.

”Hai Karina, arată-mi ce poate drogul ăsta.”