Lacrimi de krokodil (partea I)

Igor şi Ivan erau prieteni de când se ştiau. Născuţi amăndoi într-un sat mic din estul ţării, zilele şi le-au petrecut colindând uliţele şi făcând tot felul de năzbâtii specifice copilăriei. De-a lungul timpului au împărţit aproape tot. Ce era a lui Igor era şi a lui Ivan şi invers. Erau ca nişte fraţi. Se părea că nimeni şi nimic nu ar fi putut să-i despartă, dar niciunul dintre ei nu avea cum să fie pregătit pentru coşmarul ce avea să urmeze.

Anii au trecut, iar acum amândoi terminaseră liceul. Era un moment destul de important pentru cei doi tovarăşi. Cei patru ani de liceu au fost un calvar. Nu au reuşit să lege nicio relaţie semnificativă cu colegii lor. Nu aveau nimic în comun cu ei. Parcă erau niştre străini. Au simţit încă din prima zi de când au intrat pe porţile şcolii că locul lor nu este acolo. Dar au îndurat. Sute de conversaţii inutile cu oameni plictisitori, batjocuri de la colegii lor mai mari, refuzuri de la toate fetele cu care încercau să vorbească, profesori incompetenţi, materii inutile, părinţi ce nu îi înţelegeau, dar împreună au reuşit să treacă peste toate acestea. Prietenia lor a fost puternică. A reuşit să reziste. Au fost şi certuri, normal. Când îţi petreci timpul zi de zi cu acelaşi om timp de atâta timp e inevitabil să nu existe şi anumite tensiuni, dar le-au dovedit şi pe acestea. În ultima zi de liceu au devenit chiar fraţi de sânge. Acum uniunea lor era incredibil de puternică. Le curgea acelaşi sânge prin vene.

Trecuse deja o lună de când au terminat liceul. BAC-ul au reuşit să-l ia amândoi. De fapt, doar ei şi încă o fată, Karina au reuşit să promoveze din tot liceul. Nu o văsuseră timp de patru ani, dar deodată această prezenţă feminină a început să le stârnească interesul. Era clar mult mai inteligentă ca ceilalţi ţărani din sat şi foarte frumoasă. Părul ei blond îi innebunea pe cei doi băieţi. Parcă se pierdeau în ochii ei verzi. Era perfectă.

"Igor, e prea frumoasă fata asta. Promite-mi că orice se va întâmpla nu o să ne distrugem prietenia din cauza ei. Ştiu că o placi. Nu este un secret. Am văzut cum te uiţi la ea. O dezbraci din priviri."

"Ivan, nu credeam că o să-mi spui aşa ceva vreodată! Cum să renunţ la o prietenie de atâta timp pentru ea? Oricât de frumoasă ar fi, nu va putea să ne despartă!"

Dar zilele treceau şi cei doi deveanu tot mai îndrăgostiţi de Karina. O vedeau mereu la biblioteca satului. Mereu împrumuta cărţi de chimie. Au bănuit ca urma să dea admiterea la o facultate de profil, dar adevărul era mult mai cumplit. Într-o zi, când Igor era acasă bolnav, Ivan a decis să o abordeze. Cu palmele transpirate şi tot roşu la faţă, s-a dus timid spre ea.

"Buna...uhm. Eu...eu sunt Ivan. Tu..uhm..tu ai fost in liceu cu noi."

"Buna Ivan. Eu sunt Karina, dar cred că deja îmi ştii numele. Am văzut că tu şi cu fratele tău ma tot urmăriţi. Care e faza?"

Ivan amuţi. Acum chiar că nu mai ştia ce să zică. Îşi îndreptă capul spre pământ şi încercă să-şi ascundă emoţiile, dar fără succes.

"Glumesc mă, Ivan. Mă bucur că stârnesc interesul băieţilor frumoşi din sat. Nu te ruşina acum, n-ai de ce. Sunt fată bună."

"Nu...nu e fratele meu." reuşi Ivan să zică într-un final.

"Dar?" întrebă Karina şi se uită mirată la el.

"Păi..suntem prieteni buni. Ne ştim de mici."

"Foarte drăguţ. E bine să ai prieteni. Eu de exemplu n-am avut pe nimeni şi nici n-am. Am fost singură mereu. Destul de trist să fii singur în satul ăsta, nu crezi?"

"Îmi..îmi pare rău."

"N-are de ce. Te-am întâlnit pe tine şi acum putem să fim prieteni. Dar tu ce cauţi aici? Să nu-mi spui că doar mă urmăreai că îmi schimb părerea despre tine."

"Am venit să aduc nişte cărţi pe care le-am împrumutat săptămâna trecută. Dar pe tine te-am văzut mereu cu cărţi de chimie. Te pregăteşti cumva pentru admitere?"

Karina zâmbi şi îi spuse într-o voce calmă:

"Ivan, mă documentam pentru o reţetă."

"Dar ce faci de mâncare?" întrebă el inocent.

"Ha ha, mă Ivan, dar nu fac nimic de mâncare, adică dacă vrei să-i spui tu aşa. Până la urmă este hrană pentru suflet. Ţi-aş zice planul meu, dar mi-e frică să nu te sperii."

Panicat ca nu cumva Karina să-l creadă mai puţin bărbat, Ivan spuse hotărât:

"Eu nu mă sperii de nimic. Am trecut prin foarte multe alături de Igor. Pot îndura orice!"

"Atunci hai cu mine să-ţi arăt. Am deja toate ingredientele şi chiar cred că mă poţi ajuta."